Sfantul Ioan Gura de Aur – Folosul postului

Folosul postului

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

http://www.ioanguradeaur.ro/

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu

Mosii de iarna-Pomenirea mortilor

Mosii de iarna-Pomenirea mortilor

Sambata, 5 martie, Biserica Ortodoxa face pomenirea celor trecuti la cele vesnice. Aceasta sambata este cunoscuta in popor sub denumirea „Mosii de iarna”. Exista pomenirea mortilor, pentru ca Biserica nu vede in moarte sfarsitul existentei omului.

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo „adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Mantuitorul, cand ajunge in casa lui Iair a carui fiica de numai 12 ani murise, spune: „Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Sambata, 5 martie, in fiecare biserica se oficiaza Sfanta Liturghie, urmata de slujbaParastasului pentru cei adormiti. In ziua in care se savarseste Sfanta Liturghie, preotul scoate miride (particele) din prescura, pentru vii si morti. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Agnet – partea din prescura care reprezinta pe Hristos, ca dragostea Lui sa se reverse si asupra lor. Amintim ca in cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul lui Hristos de pe Sfantul Disc.

In Postul Sfintelor Pasti exista si randuiala sarindarelor, adica a pomelnicelor pe care credinciosii le aduc la biserica, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. Finalul acestor pomeniri se face in Sambata lui Lazar, dinaintea Duminicii Floriilor.

Cine poate fi pomenit?

Se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica. Nu pot fi pomeniti cei care au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu. Precizam ca orice slujba a Bisericii se savarseste numai pentru cei care sunt membri ai ei, adica au devenit prin Sfintele Taine, madulare ale Trupului tainic al lui Hristos. De aceea nu pot fi pomeniti nici copiii morti nebotezati, pentru ca ei nu sunt membri ai Bisericii.

Pomenirea mortilor - Mosii de iarna

Mosii de iarna

In Sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne facem pomenirea mortilor, pentru ca in duminica urmatoare Biserica a randuit sa se faca pomenire de Infricosata Judecata si A doua venire a Domnului la care ne vom infatisa toti. Pentru ca multi crestini au murit pe neasteptate si fara pregatirea sau fara pocainta necesara, Biserica face mijlocire pentru toti acestia, ca sa se bucure de fericirea vesnica.

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea „Trilogia vietii”, „ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi”. Cuvantul „mosi” vine de la „stramosi”, si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul „mosi” sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: „Mosii de primavara”, „Mosii de vara” (sambata dinaintea Rusaliilor), „Mosii de toamna” (in prima sambata din luna noiembrie), „Mosii de iarna” (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).

Sambata, zi de pomenire a celor adormiti

Sfintii Parinti au randuit ca sambata sa se faca pomenirea celor adormiti, pentru ca este ziua in care Hristos a stat cu trupul in mormant si cu sufletul in iad, ca sa-i elibereze pe dreptii adormiti. Pe de alta parte sambata e deschisa spre duminica, ziua invierii cu trupul. Duminica este numita si ziua a opta, pentru ca este ziua inceputului fara de sfarsit, ea nu va mai fi urmata de alte zile, va fi eterna.

Pomenirea mortilor - Mosii de iarna

Nu se fac parastase in:

– duminicile de peste an;
– perioada dintre Nasterea si Botezul Domnului;
– de la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sfantului Teodor;
– din sambata Floriilor pana in Duminica Tomei;
– zilele de luni, marti, miercuri, joi si vineri, din Postul Sfintelor Pasti, pentru ca in aceste zile este savarsita Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.

Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu

Apostolul Andrei, misionarul din ținuturile scitice

Apostolul Andrei, misionarul din ținuturile scitice

Apostolul Andrei, misionarul din ținuturile scitice

Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat, 29 Noiembrie 2015

Poporul român s-a născut creştin. Această simplă afirmaţie vine să arate modul cum formarea poporului român şi a limbii române este strâns legată de încreştinarea noastră. Propovăduirea credinței în Hristos pe o parte a teritoriului românesc de către Sfântul Apostol Andrei dovedeşte vechimea creştinismului la români. Predicarea lui în Scythia Minor de către Sfântul Apostol Andrei „este o valoroasă şi vrednică de luat în seamă probă a continuităţii daco-romane, şi apoi române, a poporului ro­mân pe colţul de pământ întotdeauna românesc al Dobrogei, la Dunărea de Jos şi pe întreg teritoriul României de azi”.

Creştinismul a constituit fermentul care a menţinut unitatea şi continuitatea populaţiei romanizate în Dacia, fiind singurul element de legătură şi stabilitate care a determinat comunităţile acestei populaţii să reziste valurilor migratoare păgâne. Făcând referire la primirea creştinismului de către populaţia daco-romană din Dacia, istoricul Radu Vulpe spunea: „…dacă poporul nostru n-ar fi român, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuşi creştin, ca şi neamurile străine din vecinătatea sa, dar dacă n-ar fi fost creştin atunci, în acel moment de răscruce, este îndoielnic că ar mai fi rămas român”.

Apostolul cu darul vindecărilor, pe care toţi îl aveau de sfânt şi de mare ocrotitor

Prezenţa Sfântului Andrei în Dobrogea este atestată de Sfântul Ipolit, care spune că acesta „a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor”. De asemenea, renumitul istoric Eusebiu de Cezareea, în cartea sa Istoria bisericească, susţinea că Sfântul Andrei a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie Scythia Minor. Sinaxarul constantinopolitan, în Pătimirea Sfântului Andrei, vorbeşte despre faptul că Sfântul Andrei a predicat în „regiunea Bitiniei şi Pontului, în provinciile romane Tracia şi Sciţia”. În Doctrina syriacă a Apostolilor sunt prezentate teritoriile evanghelizate de Sfântul Andrei: „Niceea, Nicomidia, Bithinia şi… Gothia”. În accepţiunea istoricilor contemporani, Gothia este „regiunea de est a Daciei Carpatice”.

Alături de aceste mărturii ale părinţilor şi scriitorilor creştini din primele veacuri creştine, misiunea de evanghelizare a sciţilor de către Sfântul Andrei este consemnată şi de alţi scriitori bisericeşti de mai târziu. Astfel, monahul Epifanie, din secolul al VIII-lea, face referire la faptul că sciţii au fost încreştinaţi de Sfântul Andrei. Istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. al XIV-lea) adaugă că Apostolul Andrei a predicat în „pustiurile scitice”, adică şi în ţinutul Dobrogei. Lucrarea misionară a Sfântului Andrei în Dobrogea îşi găseşte confirmarea şi în tradiţia populară, folclorul şi toponimia teritoriului dobrogean: peştera Sfântului Andrei, pârâul Sfântului Andrei, colindul Sfântului Andrei. Tradiţia populară locală, din Dobrogea, vorbeşte despre trecerea Apostolului Andrei cu un toiag în mână pe aici. O astfel de istorisire se regăseşte în localitatea Ion Corvin, din judeţul Constanţa. „Sfântu’ (Andrei) când a vinit, ci c-a vinit pă jos c-un băţ în mână. El n-a stat mult, fo două zile, dac-a stat şi, când a plecat, a plecat fără băţ. Spune că i-a fost seti, ş-a fost dat cu băţu-n stâncă ş-a ieşit apă. A tot chicurat pân-a stat. Bătrânii aşa spune”.

O altă tradiţie, păstrată până acum, relatează cum Sfântul Andrei, atunci când a ajuns în Dobrogea, „lumea era foarte tulburată de haitele de lupi ce mişunau în tufişurile de lângă Dunăre şi Bărăganul nostru. Şi Apostolul, având darul vindecărilor şi, mai ales, al minunilor, a vindecat rănile multora şi prin rugăciuni lega gura lupilor, apărând pe oameni şi vitele lor şi toţi îl aveau de sfânt şi de mare ocrotitor”. Mai mult decât atât, într-una din creaţiile folclorice sunt amintiţi Decebal şi Traian, conducătorii strămoşilor noştri, care au venit să-l vadă pe marele Apostol (Colindul Sfântul Andrei).

Obiceiuri la români de Sânt Andrei

Ziua de 30 noiembrie este ziua de pomenire a marelui Apostol. Fiind în preajma sărbătorilor de iarnă, prilej de felicitare pentru Noul An, Biserica a preluat şi încreştinat practicile păgâne ale vremii. Astfel, în ziua de Sfântul Andrei există obiceiul de a se aşeza ramuri de copac într-un vas cu apă şi de a se păstra până la Anul Nou. Cu aceste ramuri vor umbla cu pluguşorul tinerii din comunitate. Alt obicei din Dobrogea, legat de ramurile păstrate în apă, este acela că „în ziua de Sfântul Andrei se pun într-o sticlă cu apă ramuri de măr sau de vişin ori cireş, câte una pentru fiecare membru al familiei, şi se ţin până la Anul Nou şi care dintre ramuri va înflori, acela a cui este, se crede că-i va merge bine în anul ce urmează”.

Toate obiceiurile dobrogene vorbesc despre trecerea Sfântului Andrei prin aceste locuri, exprimând credinţa vie a strămoşilor noştri că el este cel care a adus creştinismul în acest colţ de lume. „Datinile şi practicile religioase despre Apostolul Andrei sunt proprii românilor, dovedind vechimea şi dezvoltarea creştinismului la strămoşii noştri, precum şi apostolicitatea Bisericii Ortodoxe Române”.

În iconografia creştină, Sfântul Apostol Andrei este pictat însoţit de crucea în formă de „X”, lucru care aminteşte de moartea sa prin răstignire pe o astfel de cruce. De aceea, această cruce este denumită în mod simbolic „Crucea Sfântului Andrei”.

Românii constituie unul dintre cele mai vechi popoare creștine europene

Alături de Sfântul Apostol Andrei ar fi predicat în Dobrogea şi Sfântul Apostol Filip. Acest lucru apare într-o lucrare din secolul al V-lea, denumită Istoria nevoinţelor apostolice în zece cărţi. Asemenea Sfântului Andrei, Apostolul Filip se va implica în propovăduirea Evangheliei şi în convertirea păgânilor din Scythia. „Datorită predicii acestor Apostoli, ca şi a ucenicilor lor, creştinismul românesc este preroman şi preoccidental, iar românii reprezintă unul dintre cele mai vechi popoare creştine din Europa şi din întreaga lume.”

Prin strădania Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, în Dobrogea sunt întemeiate primele comunităţi creştine străromâne, unde sunt hirotoniţi clerici şi sunt ridicate biserici. Dovada acestei organizări bisericeşti o constituie prezenţa episcopilor tomitani la sinoadele ecumenice, începând cu Sinodul de la Niceea (325).

Mărturii referitoare la răspândirea timpurie a creştinismului pe teritoriul românesc se regăsesc în însăşi limba română, în latinitatea cuvintelor ce exprimă noţiunile fundamentale ale credinţei. Vechimea acestei terminologii este confirmată şi de săpăturile arheologice. În acelaşi timp, existenţa unui număr însemnat de martiri creştini la Dunărea de Jos, aşa cum reiese din izvoarele hagiografice, constituie încă o dovadă a răspândirii timpurii a creştinismului în aceste teritorii şi a intensităţii vieţii bisericeşti aici.

Sfântul Apostol Andrei este considerat a fi „un apostol al daco-romanilor” sau „un apostol al românilor”. Predica Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor sau Dobrogea demonstrează vechimea şi autenticitatea creştinismului nostru românesc.

ziarullumina.ro

 

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu

Viața Sfintei Cuvioase Parascheva

Viața Sfintei Cuvioase Parascheva

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pre­tutindeni, viața de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință.

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost nu­mi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pre­tutindeni, viața de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul Cuvioasa Parascheva nu numai în Mol­­­dova, dar și în Tran­silvania și în Țara Ro­mâ­­nească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­țătură în limba română despre viața sfin­­tei o găsim în „Cartea românească de în­vă­ță­tură” a mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni de neam bun și cre­dincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în lo-calitatea Madite pentru dra­­gos­tea față de cele sfinte și pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva și-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinților, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. Același lucru l-a fă­cut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.

Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a re­­tras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în do­rința de a-și petrece restul vieții în locurile bine­­cuvântate de viața pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos și a Sfin­ților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înăl­țat duhov­ni­­cește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Bo­tezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de de­să­vâr­șire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau sluj­­nice, ci numai de curăția sufletului și de răs­puns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfru­mu­seța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lu­mina și de bucuria cea fericită. De aceasta … ochii de la­crimi îi erau întunecați pu­rurea”.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Ți mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: „N-am altă nă­dej­de, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii în­drep­­­tătoare, tu-mi fii folositoare… Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut aju­tor, iar acum, dacă m-am întors în lume, în­drep­­tează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, con­tinuă mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Ți acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină. Se spune că un ma­ri­nar a murit pe o corabie și trupul i-a fost arun­cat în mare. Valurile l-au adus la țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creș­tini să-l îngroape după rânduiala creș­ti­nească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și plin de mi­reasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea și trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Dar, în noaptea următoare, unuia din creș­­tinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șe­zând pe un scaun luminat și înconjurată de mul­țime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis: „Gheorghe, pen­tru ce n-ați so­cotit trupul Sfintei Parascheva? Nu știți că Dum­nezeu a iubit frumu­sețea ei și a vrut să o pro­slăvească pe pământ?” Iar îm­pă­răteasa pe care o văzuse în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o fe­meie credincioasă, cu numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.

Credincioșii de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn dum­ne­zeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mor­mânt și l-au adus cu mare bucurie, „cu lu­mini și cu tămâie”, așezându-l în Biserica Sfin­ții A-postoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște. Se spu­ne că drept-credincioșii creștini din Epivata au zidit o bi­serică chiar pe locul în care au trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.

Vestea despre minunile care se săvârșeau în apro­pierea cinstitelor moaște s-a răs­pândit cu­rând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canoni­za­rea ei, adică la trecerea ei în rân­dul sfinților.

După trecerea ei la viața veș­nică și după mi­­nunata desco­pe­rire a cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viață pă­mân­tească și istoria strămutării moaș­te­lor. Po­trivit tra­diției, cea mai veche lucrare aghio­gra-fică dedicată Sfintei Cuvioase Paras­cheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea pa­triar­hului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul vea­cului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târ-novei, în a doua jumătate a vea­cu­lui al XIV-lea, care a folosit, ca și alți aghio­grafi de mai târziu, scrierea diaconului Va­silisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târ­go­viș­te, a alcătuit, în grecește, o nouă „viață”, pre­cum și slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a fost inclusă de mitropolitul Varlaam al Mol­dovei, în Cazania lui, tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise grecești și sla­vo­nești, prelu­crate după scrierea patriarhului Efti­mie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele mitropolit Dosoftei al Mol­dovei în lucrarea sa Viața și pe­tre­­cerea sfin­ți­lor (4 vol. Iași, 1682-1686), pre­cum și în alte Vieți de sfinți și în edițiile Mi­neielor tipărite la noi în țară. Dintre străinii care i-au mai cer­ce­tat viața con­sem­năm pe cu­nos­­cu­tul aghio­graf grec Ni­­codim Aghio­ri­­tul (1749-1809). Spre sfâr­­­­­șitul seco­lu­lui al XIX-lea învățatul epis­cop Mel­­­chisedec Țte­fă­­nes­cu al Ro­ma­nului (1823-1892), a tipărit o lu­crare specială, intitulată Viața și mi­nu­nile Cu­vi­oasei noastre Parascheva cea nouă și istori­cul sfintelor ei moaște (Bu­cu­rești, 1889). Câțiva teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Pă­vă­loiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stă­nes­cu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scar­lat Por­cescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.

După ce au stat în Biserica Sfinții Apos­toli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită eve­nimentelor politice care au adus mul­tă durere în țările balcanice, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atot­milostivul Dumnezeu.

În anii 1185-1186, bulgarii și valahii din su­dul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub do­minația Imperiului bizantin s-au răs­culat îm­potriva asupritorilor, sub con­du­ce­rea fraților Petru și Asan, români de neam, în­te­meind un stat nou, cu­noscut sub numele de „Im­periul vlaho-bulgar”, având capitala la Târ­no­vo. Peste câțiva ani, în 1204, ca­valerii apu­seni porniți în Cruciada a patra au ocupat Con­stantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împărați veniți din Apu­sul Eu­ropei. În aceste împrejurări, bi­zan­ti­nii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu ca­pitala la Niceea, nu departe de Con­stan­tinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Te­­salonic. Da­torită relațiilor prietenești din­tre împă­ratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și împă­ratul de atunci din Cons­tan­tinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaștele Cuvioasei Pa­rascheva au fost stră­mutate de la Epivata la Târnovo, capitala im­periului ro­mâno-bulgar, oraș care devenise între timp reședință patriarhală. Muta­rea lor s-a făcut într-o impre­sio­nantă pro­ce­siune con­dusă de mi­tropolitul Marcu din Preslav, în­­soțit de numeroși clerici, fiind în­tâm­­pi­nate pre­tu­tindeni cu flori, lu­mâ­nări și slujbe de că­tre drept-cre­dincioșii ro­mâ­ni și bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieșit întru în­tâm­­pi­na­rea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, și so­ția sa, Ana, precum și pa­triar­hul de aici. Au fost așe­zate în Biserica Maicii Dom­nului. Se spune că îm­pă­ratul ar fi zidit, în apro­pierea reședinței sale, o bise­rică având hramul Sfânta Parascheva.

La Târnovo moaștele Cuvioasei Pa­ras­che­va au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum

s-a alcă­tuit slujba ei, care a intrat în Mi­ne­iul pe luna oc­tom­brie. Iar în a doua ju­mă­ta­te a vea­cului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse dia­co­nul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Eu­ropa. Rând pe rând au cucerit părți însemnate din Penin­sula Balcanică. În 1393 au cucerit par­tea răsări­tea­nă a imperiului vlaho-bulgar, îm­preună cu capitala Târ­novo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât acest stat și-a în­cetat existența.

În astfel de îm­pre­ju­rări dramatice pen­tru creș­­ti­ni, moștele Cuvi­oasei Pa­ras­cheva au fost mu­tate la Bel­grad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cu­cerit și acest oraș, iar Ser­bia a fost transformată în pa­șa­lâc. Acum moaștele au fost solicitate de pa­triarhul ecu­me­nic Ie­remia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Pa­triarhul a ho­tărât ca ele să fie aduse în Constan­tinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Is­tan­bul). În drum spre marele oraș întemeiat de sfân­tul împărat Con­stantin cel Mare, cins­ti­te­le moaște ale Cu­vi­oasei Parascheva au fost ex­pu­se din loc în loc pentru a fi văzute și să­ru­tate de credincioșii ortodocși din Peninsula Bal­canică aflați sub stă­pânire turcească. Pen­tru început, au fost așe­zate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală pa­triar­­ha­lă. După transfor­marea acesteia în gea­mie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfân­tul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din car­tie­rul Fanar (1601).

După 120 de ani ele au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. În anul 1641, după ce binecre­dincio­sul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, câr­muitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu mem­­brii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept re­cu­noștință, moaș­­tele Cuvioasei Parascheva „pen­­tru sfințirea și binecu­vântarea acelui loc al Bog­­daniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spu­ne în „scrisoarea sinodi­cească”. Racla cu cin­stitele moaș­te a fost transpor­tată cu o corabie pe Marea Nea­gră, fiind însoțită de trei mi­tropoliți greci (Ioa­nichie al He­ra­cleei, Partenie al Adrianopolului și Teo­fan al Pa­leopatrei). Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâm­pinate de Vasile Vodă Lupu, de mi­­tro­­politul Varlaam și de episcopii de Ro­man și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria dom­ni­torului. Cins­titele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș, din acest motiv fiind mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni”. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse; încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Fe­ricitul întru po­me-nire, Mitropolitul Iosif Na­niescu, a cercetat pa­ra­clisul, preaslăvind mi­nunea dumnezeiască. Pre­­fectul județului Iași, Leon Negruzzi, și pro­cu­ro­rul general al ora­șului au consemnat în procese ver­bale cele în­tâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea drept-credincioșilor mol­do­veni, care îi cer Sfintei Parascheva să mij­lo­ceas­­că pen­tru ei înaintea tronului ceresc, ve­ne­rând-o cu mul­tă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Mol­dovei.

În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca­nonizarea unor sfinți din neamul nostru, pre­cum și generalizarea cul­tu­lui unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară la noi. Ho­tă­­rârea respectivă a fost transpusă în fapte în ca­drul unor mari festivități bisericești din cur­sul lunii octom­brie 1955. În cazul Cu­vioasei Paras­che­va, gene­ralizarea cul­tului ei s-a făcut în Catedrala mitro­poli­tană din Iași, la 14 oc­tom­brie 1955, în pre­zența a nu­me­roși ierarhi ro­­mâni, pre­cum și a unor repre­zen­tan­ți ai Bisericii Or­to­­do­xe Rusă și Bul­gară.

Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinst­esc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din îm­pre­jurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocro­tire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

De multe ori, vin oameni de pe tot cu­prinsul țării să-și plece genun­chii în fața raclei cu cinstitele ei moaș­te, ca să mul­­țumească pen­tru ajutorul și binecu­vân­­tarea ce lumi­nea­ză în via­ța lor.

Viața curată, împletită prin ru­gă­­ciune și fapte bune, tinerețea care stră­lucește peste vea­curi precum lu­mina din candelele fe­cioa­relor înțe­lep­te, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugă­ciu­ne și priveghere, la căutarea bu­curiei pe care o aduce în inimi prezența Du­hului Sfânt. Simbol al fră­ție­tății ortodoxe, Sfân­­ta Parascheva, lumină­toa­rea casnică a Mol­dovei, ne aduce din acea primă ju­mă­tate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pă­mânt, când Biserica era una și nedespărțită, nădejdea biruinței asu­pra patimilor, dez­bi­nă­ri­lor și necazurilor din lume, prin iubirea sme­rită și atotputernică a Domnului Hristos Care iubește și adună pe toți oamenii.

doxologia.ro

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu

Nasterea de prunci

Starețul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Arhimandritul Elisei, prin cuvântul său pătrunde în înțelesul profund al Tainei căsătoriei, al relațiilor dintre soți, si vorbește despre probleme legate de nașterea de prunci.

Copiii sunt o binecuvântare, nașterea de prunci este o binecuvântare, și, în fond, aceasta este dorința oricărui cuplu și mai ales a unei femei. Acest lucru este clar și valabil în toată lumea. Nu e nevoie să crezi în Hristos, ca să vrei acest lucru, nu-i așa? Hristos însă, exact, vine și ridică la alt nivel. Dacă un cuplu este în afara lui Hristos, în esență, nefericirea este că nu dă naștere la prunci, însă în Hristos acel cuplu poate fi fericit, întrucât căsătoria este în esență o împreună-călătorie către Împărăția lui Dumnezeu. Iar nenașterea de prunci poate fi o slobozire de greutăți, poate fi o marea binecuvântare. Este, desigur, o cruce și aceasta, nu pot să spun că nu este o cruce, dar nunta nu se poate întemeia pe nașterea de prunci. Există Părinți, e adevărat, care spun că scopul căsătoriei este nașterea de prunci, dar asta este o opinie, există și o altă opinie, că nunta nu își are sensul ultim în nașterea de prunci, așa cum spune, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur: Scopul nunții este ca omul să poată comunica, să nu păcătuiască. Iar cel mai important scop al nunții este, așa cum spunea Gheronda Emilianos, Împărăția: ”împreună veți merge în Împărăție”. Să aveți amândoi această împreună-mergere către Împărăție.
De asemenea, dacă ai copii, mergi înainte, este o comoară, dar copiii vin și cu greutățile lor, nu este totdeauna o comoară. Apoi, se întâmplă ca la mulți oameni să nu fie chiar deloc o comoară, pentru că nu știi ce vor face copiii în viața lor. În același timp, însă, faptul că soții își poartă sarcinile unul altuia, această împreună-mergere este împlinirea legii lui Hristos: ”purtați-vă sarcinile unii altora”. Dacă faci asta, dacă porți sarcinile celuilalt, cu copii sau fără copii, cu femeie sau fără, atunci vei merge în rai. Și de aceea, scopul căsătoriei este mântuirea, nu sunt copiii, copiii sunt doar rodul acestei înrudiri.

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu

ÎNALTPREASFINȚITUL IOSIF, MITROPOLITUL EUROPEI OCCIDENTALE ȘI MERIDIONALE: În lipsa răbdarii, timpul se comprimă și suferința crește

Rugăciunea este un tot. Ea nu se limitează doar la rugăciunea de dimineață, la rugăciunea de seară, la rugăciunea de duminică, la Sfânta Liturghie, la Vecernie, la Utrenie – nu, rugăciunea este un tot unitar, chiar putem spune că rugăciunea este însăși viața noastră, noi înșine. Rugăciunea este și ea un fel de a trăi și felul nostru de a trăi se transformă în rugăciune.

Răbdarea face și ea parte din viața noastră creștină de zi cu zi. În ceea ce privește suferința, ne putem da seama de un lucru: răbdarea comprimă suferința de care fiecare dintre noi are parte în această viață. Nu doar că ea comprimă suferința noastră, dar ea și dilată timpul. De fapt, constatăm că timpul nu mai are aceeași valoare, parcă s‑ar fi micșorat și n‑ar mai avea douăzeci și patru de ore o zi. Acest lucru se resimte foarte puternic în zilele noastre. Să fie oare pentru rapiditatea cu care se trăiește totul?

Și ne dăm seama că lipsa de răbdare în ceea ce facem, lipsa de răbdare în relațiile cu oamenii, cu frații noștri, lipsa de răbdare în rugăciune, lipsa de răbdare în momentele de reculegere, lipsa de răbdare în general face ca timpul să se comprime pentru noi și suferința să crească, pentru că este și o suferință a timpului care trece și care ne scapă, viața noastră fiind legată și de timp. Și astfel ne simțim mereu neîmpliniți.

În răbdare este nevoie să ne exersăm îndelung. Dacă nu suntem răbdători nu vedem schimbările care se petrec în timp, nici la ceilalți, nici la noi înșine. Suntem noi înșine subiecte ale schimbării, într‑un dialog continuu cu noi înșine și cu Hristos, așa cum Îl întâlnim în fiecare zi. Dialogul se manifestă în rugăciune, în Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, însă nu trebuie să pierdem din vedere că rugăciunea este un tot. Ea nu se limitează doar la rugăciunea de dimineață, la rugăciunea de seară, la rugăciunea de duminică, la Sfânta Liturghie, la Vecernie, la Utrenie – nu, rugăciunea este un tot unitar, chiar putem spune că rugăciunea este însăși viața noastră, noi înșine. Rugăciunea este și ea un fel de a trăi și felul nostru de a trăi se transformă în rugăciune.

Ce ne aduce răbdarea în rugăciune? Răbdarea în rugăciune dilată timpul şi face să intre Nemărginitul în timpul mărginit. Hristos ne umple viața, propria noastră istorie, până în veșnicie, pentru că suntem deja în Împărăție. Simțim că suntem în Împărăție și că Împărăția este în noi, și timpul, așa cum îl trăim noi acum, nu mai are sens, pentru că duce la moarte, doar timpul plin de Hristos este viață.

Ce înseamnă răbdarea în smerenie? Înseamnă să avem încredere în Cel care este smerit, Hristos, să avem încredere că smerenia și răbdarea trăite în Hristos nu sunt în zadar. „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Fără răbdare și încredere în Hristos totul pare de netrecut, orice încercare cât de mică a vieții, totul se năruie într‑o lume fără sens. Răbdarea și smerenia ne vor dezvălui încet‑încet sensul profund a ceea ce noi trăim în această viață în, prin și cu El, după ce am primit jugul Lui. Prin răbdarea noastră vom „dobândi” sufletele noastre (Luca 21, 19).

Sursa: Apostolia – Revistă de spiritualitate ortodoxă și informare

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu