Sfânta Cruce, lumină pentru viaţa creştina
În Biserica Ortodoxă s-a făcut ieri, 13 septembrie, Înainte-prăznuirea Înălţării Sfintei Cruci. Această sărbătoare este „preamărirea iubirii smerite şi jertfelnice pe care Dumnezeu o preţuieşte şi o binecuvântează”, a explicat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la finalul Sfintei Liturghii săvârşite în paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reşedinţa Patriarhală.
În cadrul Sfintei Liturghii a fost citită Sfânta Evanghelie de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (cap. 3, vers. 13-17), în care se arată legătura dintre şarpele care a fost înălţat de Moise în pustie, pentru ca poporul evreu să se vindece de veninul şerpilor numai prin privirea lui, şi înălţarea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos, pentru ca toţi cei răniţi de muşcăturile „dragonului duhovnicesc” să se vindece prin îndreptarea ochilor sufletului spre Crucea de viaţă dătătoare.
Crucea, a explicat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a fost transformată de Mântuitorul Iisus Hristos dintr-un instrument de ocară şi de tortură în simbol al iubirii făcătoare de viaţă, în armă nebiruită şi semn de înfricoşare pentru demoni. „«Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan 3, 16). Iubirea aceasta a lui Dumnezeu Tatăl, Care Îl trimite pe unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, ură şi de răutate pentru a o vindeca de păcat şi moarte, este iubire mântuitoare şi făcătoare de viaţă. Întrucât Iisus Hristos, Cel ce a murit pe cruce, a fost fără de păcat, moartea, ca plată a păcatului săvârşit de Adam, nu a putut să-L stăpânească. Din acest motiv, El a biruit cu moartea Sa puterea morţii şi a înviat din mormânt: «Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le». Prin Învierea Sa, Hristos a transformat suferinţa Crucii în biruinţă asupra morţii, iar Crucea este numită «făcătoare de viaţă». De aceea, în noaptea de Paşti, preotul înalţă cu ambele mâini Sfânta Cruce în văzul tuturor, adăugând lumânarea de Înviere la ea, şi spune: «Hristos a înviat!», iar poporul răspunde «Adevărat a înviat!». Astfel înţelegem că Învierea lui Hristos este slava Crucii, iar Crucea conţine în ea puterea Învierii”, a subliniat Preafericirea Sa.
Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, a mai reliefat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, este „preamărirea iubirii smerite şi jertfelnice pe care Dumnezeu o preţuieşte şi o binecuvântează. Adevărata iubire nu este posesivă şi mândră, ci iubirea milostivă şi smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni”.
Sfânta Cruce, a mai precizat Părintele Patriarh, este „lumină şi binecuvântare pentru viaţa creştină”, de aceea, „pretutindeni, unde locuiesc creştinii adevăraţi, întâlnim semnul Sfintei Cruci, deoarece ea este şi semnul iubirii Preasfintei Treimi pentru noi şi al credinţei noastre în Preasfânta Treime”.
Astfel, biserica este construită în formă de corabie sau de cruce, pe turla cea mare se află o cruce; la intrarea în curte sau în casă; pe lănţişorul de la gât se poartă crucea; dimineaţa, seara şi în orice moment al vieţii, creştinul face semnul Sfintei Cruci, la fel şi pe pâine şi alte alimente; lângă un izvor sau lângă o fântână, precum şi la mormânt se află tot Sfânta Cruce. „Iată cât de prezentă este, prin semnul Sfintei Cruci, iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa noastră. Aceasta ne îndreptăţeşte şi ne îndeamnă să cinstim cu multă evlavie Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, când ne rugăm, pentru ca iubirea milostivă a lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii, de accidente, de rătăciri, să ne scape de întâmplarea cea rea şi să ne păzească de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi”, a conchis Patriarhul României.
Nasterea Maicii Domnului
Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului este una cu multe înțelesuri teologice, care ne cheamă să conştientizăm locul Sfintei Fecioare Maria în planul de mântuire a omenirii, dar şi ce mare însemnătate şi bucurie reprezintă pentru toți oamenii naşterea de prunci. La începutul anului bisericesc, această sărbătoare este un îndemn pentru fiecare dintre noi să căutăm iubirea Maicii Domnului, cu care, asemenea Fiului ei, îmbrăţişează întreaga lume.
Nașterea Maicii Domnului nu este relatată în Evangheliile şi în celelalte scrieri canonice ale Noului Testament. Această sărbătoare are la bază fapte din viața Sfintei Fecioare Maria care sunt consemnate detaliat în evangheliile necanonice sau apocrife, precum Protoevanghelia lui Iacov.
Aparenta lipsă a detaliilor referitoare la nașterea și viaţa Maicii Domnului în scrierile nou-testamentare, care au în centru persoana Mântuitorului Iisus Hristos, denotă „discreția și smerenia exemplară care au caracterizat întreaga existență pământească a Fecioarei Maria”, precum explică diac. Ioan I. Ică jr. Maica Domnului este menționată în profețiile şi prefigurările Vechiului Testament, în Sfintele Evanghelii şi Faptele Apostolilor, în tradiția orală apostolică şi în tezaurul imnografic și iconografic al Bisericii creștine, în care i se aduce preacinstire sau supravenerare.
Mărturiile despre viaţa Maicii Domnului le avem din Tradiţia Bisericii, însă şi acestea mai puţine, fiindcă Sfinţii Părinţi nu au urmărit să scrie viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ci au considerat că este mai cuviincios să-i închine cuvântări de laudă şi imne, dar şi aşa au fost încredinţaţi de faptul că, „dacă ar veni la unison toate neamurile oamenilor, ele n-ar fi în stare să atingă vrednicia laudei şi slavei ei” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). „Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi” (Sfântul Cuvios Siluan Athonitul).
Naşterea Sfintei Fecioare Maria a fost un dar de la Dumnezeu pentru părinţii ei, Ioachim şi Ana, oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu, dar care, din pricina pântecelui sterp al Anei, nu au avut copii. Lipsa pruncilor era considerată, potrivit Legii lui Moise, un blestem al lui Dumnezeu şi, astfel, erau ocărâţi de semenii lor şi nici darurile de jertfă nu erau primite la templul din Ierusalim. Deşi înaintaţi în vârstă şi mult întristaţi, drepţii şi dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana nu au încetat să se roage lui Dumnezeu, ci mai mult şi-au înălţat gândul lor spre milostivirea lui Dumnezeu; dreptul Ioachim s-a urcat în pustie, iar dreapta Ana s-a coborât în grădina ei. „Nu mă voi coborî nici pentru mâncare, nici pentru băutură, până ce nu mă va cerceta pe mine Domnul Dumnezeul meu; şi rugăciunea va fi mâncarea şi băutura”, a zis dreptul Ioachim în sine, iar soţia sa, Ana, se tânguia şi cerea, precum Ana, mama lui Samuel (I Regi, 1), „să nu cadă din binecuvântarea Legii pentru că n-a păcătuit împotriva ei” (Protoevanghelia lui Iacov, Trei vieți bizantine… p. 217). După 40 de zile, prin înştiinţare de la îngeri, cei doi bătrâni drepţi au aflat că vor avea un copil, ca dar de la Dumnezeu, pe care la vârsta de trei ani l-au dăruit înapoi lui Dumnezeu, precum Ana a făgăduit.
Darul binecuvântat de Dumnezeu pentru dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana a fost mult lăudat şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au tocmit înţelesurile teologice adânci ale naşterii Maicii Domnului, fiindcă, „păzind legea firii, cumpătarea”, exclamă Sfântul Ioan Damaschin întru cinstea drepţilor Ioachim şi Ana, „v-aţi învrednicit de o lege mai presus de fire, căci aţi născut lumii Maică fără de bărbat. Voi, în chip cucernic şi sfânt, în firea omenească vieţuind, aţi născut fiică, mai presus de îngeri şi stăpânitoare a lor” (monahul Teoclit Dionisiatul).
Dintre atâtea taine, Sfinţii Părinţi laudă smerenia părinţilor Ioachim şi Ana, care au îndurat multe până la naşterea mărită de toate neamurile a pruncei Maria, Fecioara care, „înălţându-şi mintea în Sfânta Sfintelor şi întru totul despărţindu-se de cele pământeşti, a preschimbat în cer tot pământul” (Sfântul Grigorie Palama); dar şi smerenia Sfintei Fecioare Maria, care primeşte să nască pe Fiul lui Dumnezeu.
Înţelegând, astfel, tainele teologice adânci ale sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, conştientizăm locul Sfintei Fecioare Maria în planul de mântuire a omenirii. De aceea, Sfinţii noştri Părinţi nu încetează a o preaslăvi şi admira pe Născătoarea de Dumnezeu, exclamând, precum Sfântul Nicolae Cabasila, că, dacă cele nouă cete îngereşti ar fi căzut din cer ca să se facă diavoli, dacă toţi oamenii s-ar fi făcut răi şi s-ar fi lepădat de Dumnezeu, „toate aceste rele ale făpturilor zidite, comparate cu plinătatea sfinţeniei Născătoarei de Dumnezeu, nu ar putea să mânie pe Dumnezeu”, fiindcă nici un înger sau om nu s-ar fi putut apropia de Dumnezeu, „de vreme ce numai ea se găseşte ca singur hotar între firea cea zidită şi cea nezidită”. „Doar ea a întors lui Dumnezeu neîntinată frumuseţea care a fost hărăzită firii noastre şi numai ea s-a slujit de toate armele şi puterea cu care am fost înzestraţi. Prin dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu, prin puterea minţii sale, prin verticalitatea voinţei şi prin măreţia înţelepciunii ei, a îndepărtat orice păcat şi a luat dar de neasemănată biruinţă. Prin toate acestea l-a arătat şi pe om în adevărata lui statură, dar şi pe Dumnezeu, cu negrăita Lui înţelepciune şi nesfârşita Lui iubire de oameni” (Sfântul Nicolae Cabasila).
Tainele Naşterii Născătoarei de Dumnezeu sunt greu de exprimat, mai ales pentru cei dintre noi care nu căutăm şi nu cutezăm să ne apropiem mai mult de Maica Domnului, fiindcă Sfinţii Părinţi, conştientizând importanţa Maicii Domnului, nu făceau din evlavia şi admiraţia lor un „sentimentalism nemotivat”, precum spune monahul Teoclit Dionisiatul, ci aveau o cunoaştere personală, o relaţie directă, deoarece „după măsura cunoaşterii se naşte şi chemarea, şi dragostea şi iubirea dumnezeiască”. Pentru aceasta, în această zi de sărbătoare, rânduită de Biserică la începutul anului bisericesc, suntem chemaţi „să nimicim sterpiciunea”, nu a trupului, ci a sufletului îndepărtat de Dumnezeu, prin apropierea de Maica Sa, deoarece iubirea ei, precum spune Sfântul Siluan Athonitul, „îmbrăţişează întreaga lume şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi”.
Sursa:ziarullumina.ro
Tăierea Capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul
Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Mântuitorului, precum a fost înaintea Domnului său cu naşterea, tot aşa i se cădea să fie înainte şi cu moartea cea de bună voie a Aceluia pe Care L-a propovăduit pe pământ, zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea… Astfel a propovăduit venirea Domnului şi sufletelor care erau ţinute în iad ale sfinţilor strămoşi, căci acum s-a arătat în lume Mesia cel aşteptat. Şi precum Iisus Domnul Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească pentru fărădelegea lui Irod.
Deci, aceasta s-a început astfel: Irod, care se numea Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pe pruncii cei din Betleem, fiind a patra odraslă rea a rădăcinii celei rele, care a stăpânit în Galileea, a luat mai întâi de soţie pe fiica lui, Areta, împăratul Arabiei, şi a petrecut cu ea multă vreme. Apoi, rănindu-se de frumuseţea Irodiadei, femeia fratelui său, Filip, a luat-o pe ea de soţie, învoindu-se astfel la pofta lui necurată. El, după dorinţa acelei desfrânate, a gonit pe femeia sa cea dintâi după lege şi a luat-o pe ea, femeia fratelui său – împotriva legii; căci chiar de ar fi murit fratele lui, tot nu i se cădea s-o ia pe dânsa, fiindcă rămăsese fiica fratelui său cea născută dintr-însa. Legea poruncea ca numai pe femeia fratelui cea rămasă văduvă, s-o ia fratele cel viu, dacă fratele cel mort nu ar fi lăsat după sine fii. Însă sunt cei ce vorbesc cu dovedire, că pe când trăia Filip, fratele său, Irod i-a luat pe femeia lui şi mare rău i-a făcut, făcându-se ca un răpitor desfrânat şi amestecător de sânge.
Irod făcând o fărădelege ca aceasta, n-a suferit Sfântul Ioan Botezătorul, râvnitorul Legii lui Dumnezeu, defăimătorul păcatelor omeneşti şi propovăduitorul pocăinţei; ci mustra pe faţă pe Irod înaintea tuturor, ca pe un desfrânat şi răpitor – apucătorul soţiei fratelui său -, şi zicea: Nu ţi se cade ţie să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău. Irod, nesuferind mustrările, a poruncit să arunce pe Ioan în temniţă, legat cu lanţuri. Dar mai ales Irodiada se mânia asupra sfântului şi voia ca îndată să-l ucidă; dar nu putea, oprind-o însuşi Irod şi păzind pe cel legat de femeia care sufla cu ucidere. Irod n-a voit să-l omoare, ştiind pe Ioan că este bărbat drept şi sfânt, şi pe care mai înainte îl asculta cu plăcere şi luând aminte la cuvintele lui, multe le făcea bine şi se temea să-l ucidă. El însă nu se temea aşa de Dumnezeu, precum se temea de oameni, fiindcă evanghelistul Matei zice: Vrând să-l ucidă pe el, se temea de popor, căci îl avea ca pe un prooroc… Ca poporul să nu se scoale asupra lui şi să ridice tulburare, de aceea nu îndrăznea să dea la arătare spre moarte pe proorocul Ioan Botezătorul, cel iubit şi cinstit de toţi, ci îl chinuia pe dânsul numai prin închisoare, vrând să închidă gura cea netăcută a mustrătorului său.
Sfântul Ioan a stat în temniţă multă vreme şi se adunau la dânsul ucenicii lui, pe care el, învăţându-i mult la viaţa cea îmbună-tăţită şi după Legea lui Dumnezeu, îi încredinţa pe ei despre Mesia, Care venise acum în lume şi la Care îi şi trimitea pe dânşii, precum se povesteşte în Evanghelie. Ioan, auzind din închisoare despre lucrurile lui Hristos, a trimis pe doi din ucenicii săi ca să-l întrebe pe el: Tu eşti Cel ce va să fie, sau să aşteptăm pe altul? Nu doar că neştiind de El, a trimis ca să-l întrebe, căci cum nu-L ştia pe Acela pe Care el L-a botezat? Cum nu ştia el pe Sfântul Duh pe Care L-a văzut pogorându-se peste Iisus şi a auzit glasul Tatălui mărturisindu-i, şi el însuşi i-a mărturisit, arătându-l cu degetul şi zicând: Iată mielul lui Dumnezeu… Ci că ucenicii lui să vadă minunile cele preaslăvite pe care le făcea Domnul Hristos şi să se încredinţeze despre El, că Acela este Cel ce a venit ca să mântuiască neamul omenesc.
După aceea a sosit ziua în care Irod se obişnuise a săvîrşi ziua naşterii sale. El a adunat pe boierii săi, pe voievozi, pe cei mai mari şi pe toate căpeteniile Galileei, şi le-a făcut un ospăţ mare. La acest ospăţ, fiica Irodiadei, jucând şi placând lui Irod şi celor ce şedeau cu dânsul, a cerut de la dânsul – după povaţa maicii sale cea rea, – capul Sfântului Ioan Botezătorul. Deci, ea a câştigat ce a cerut, căci Irod se jurase ei să-i dea orice va cere, chiar şi jumătate din împărăţie. Ticălosul, nevrând să-şi calce jurământul, nici să mâhnească pe jucătoare şi pe nelegiuita ei mamă, a lepădat frica prin care se temea să ucidă pe Ioan, şi, uitând sfinţenia aceluia, s-a umplut de îndrăzneală spre vărsarea sângelui cel nevinovat; şi, trimiţând îndată pe călău în temniţă, a poruncit să-i taie capul lui Ioan şi să-l aducă pe tipsie.
Astfel Mergătorul Înaintea lui Hristos a fost tăiat în temniţă, noaptea târziu, pentru mustrarea fărădelegii lui Irod cu Irodiada. Sfântul Evanghelist Marcu povesteşte că acel ospăţ urât s-a numit cină. Că zice: A făcut cină boierilor săi, care s-a prelungit până noaptea târziu, şi după ce s-au îmbătat şi s-au desfătat destul prin jucarea fetei celei fără de ruşine, atunci s-a săvârşit acea nedreaptă ucidere. Deci, aducându-se pe tipsie capul Sfântului Ioan în mijlocul acelui ospăţ, picurând încă sângele – precum spun unii -, acel cap a grăit aceleaşi cuvinte mustrătoare: Nu ţi se cade să ai de soţie pe femeia lui Filip, fratele tău! O, ce frică s-a făcut atunci celor ce erau de faţă la ospăţul acela, când au văzut capul de om, aducîn-du-se pe tipsie ca o mâncare şi, curgând sângele, că mişcă încă buzele şi grăieşte cuvinte!
Jucătoarea, luându-l în mâini, fără temere l-a dus la maică-sa. Irodiada, luându-l, înţepa cu acul limbă care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, nu l-a dat să-l îngroape împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învieze când se va lipi capul de trup, şi să nu-i certe din nou. Deci, ucenicii lui, luând în noaptea aceea trupul cel scos din temniţă, l-au îngropat în Sevastia; iar capul l-a îngropat Irodiada în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns şi necinstit. Iar cum a fost luat de acolo, s-a scris pe 24 februarie, când se prăznuieşte aflarea cinstitului lui cap.
După uciderea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, acel ticălos Irod a făcut o altă răutate şi mai mare, pentru că a batjocorit pe Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea pătimirii Sale cea de bună voie pentru noi, precum grăieşte de aceasta Evanghelistul Luca. Irod, cu ostaşii săi, ocărind şi batjocorind pe Iisus, L-a îmbrăcat în haină luminoasă şi L-a întors la Pilat.
După acestea n-a zăbovit izbândirea lui Dumnezeu asupra ucigaşului de prooroc şi a batjocoritorului lui Hristos; pentru că pe de o parte sângele lui Ioan striga către Dumnezeu asupra lui – precum de demult al lui Abel asupra lui Cain -, iar pe de alta, pe lângă alte fărădelegi, şi batjocora făcută de dânsul Domnului, trăgea asupra lui vrednică pedeapsă de la Dumnezeu, dreptul Judecător.
Deci, nu după multă vreme, s-a lipsit de împărăţie şi de viaţă cu Irodiada şi cu jucătoarea, pentru că Areta, împăratul Arabiei, voind să-şi răzbune pentru necinstea şi batjocura care s-a făcut fiicei lui, a adunat putere de oaste şi s-a dus asupra lui Irod. Asemenea şi Irod, adunându-şi puterea sa, a ieşit împotriva lui Areta. Deci, fiind război tare din amândouă părţile, ostaşii arabilor au biruit pe ai lui Irod, şi i-a biruit cu tăiere mare, cazând toată puterea lui Irod, abia scăpând numai el singur. După aceea a fost lipsit de Cezarul Romei, de stăpânirea tetrarhiei sale şi de toate bogăţiile. El a fost trimis în surghiun împreună cu desfrânata şi cu fiica ei, mai întâi în Lugdunum, cetatea Galiei, apoi de acolo a fost dus la Ilard, cetatea Spaniei.
Acolo s-a sfârşit în strâmtoare şi în rea pătimire, văzând mai întâi moartea jucătoarei sale fiice care a pierit în acest chip: fiind vreme de iarnă, ea a voit să treacă râul, care se numea Sicoris, pentru o trebuinţă oarecare şi, mergând pe gheaţă, s-a rupt gheaţa sub dânsa şi s-a afundat până la grumaz. Dar prin dumnezeiască răzbunare, gheaţa i-a strâns grumazul foarte tare, încât atârna cu trupul în apă, iar capul îl avea pe gheaţă. Ea a stat aşa spânzurata, până ce gheaţa cea ascuţită i-a tăiat grumazul. Deci, apa ducând pe sub gheaţă stârvul ei cel necurat, nu s-a aflat; iar capul i-a fost adus lui Irod şi Irodiadei, precum odată se adusese capul Mergătorului Înainte; dar nu tăiat de sabie, ci de gheaţă. Aşa a măsurat judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, jucătoarei care a fost pricinuitoare tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan.
După aceasta şi acel nelegiuit ucigaş Irod cu spurcata Irodiada, au pierit cu zgomot; căci se povesteşte despre dânşii că i-au înghiţit pământul de vii. Sfântul Ioan, precum în viaţa sa, tot aşa şi după sfârşit, a fost mergător înaintea lui Hristos, pentru că, apucând înainte de pogorârea în iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, cel ce S-a arătat în trup şi a veselit pe sfinţii strămoşi, cu care, după stricarea iadului, scoţându-se de acolo, după învierea lui Hristos, s-a învrednicit de multe cununi în cereasca Împărăţie; ca un feciorelnic, ca un vieţuitor în pustie, ca un învăţător şi propovăduitor, ca un prooroc, ca un Mergător Înainte, ca un botezător şi ca un mucenic. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, să ne povăţuiască şi pe noi la calea adevăratei pocăinţe şi să ne învrednicească Împărăţiei cereşti, Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Sursa:http://www.doxologia.ro/